Vsevolod Ivanov – Culorile vîntului, Editura pentru Literatură Universală, colecția Meridiane, nr 43, 1968.

Vsevolod Viaceslavovici Ivanov (în rusă: Все́волод Вячесла́вович Ива́нов, n. 24 februarie S.V. 1 februarie 1895 – d. 15 august 1963) a fost un scriitor rus ce a aparținut grupării literare Seraionovî bratia (Серапионовы братья – Frăția Serapion).

„Culorile vântului” captivează din primele rânduri, e un poem în proză, o litanie chiar, care te pune pe gânduri, te înfioară, te face să vezi satele, şesurile, munţii, apele şi oamenii Siberiei, te face să fii alături de ei şi să-i înţelegi. Kalistrat Efimîci, Feockla, Daria, Semion, Nikitin, Apo, Isidor, etc, personajele cărţii sunt puternic conturate, sunt vii şi mai ales sunt văzuţi de la aceeaşi distanţă, în aceeaşi lumină dogoritoare a evenimentelor care vin peste oameni ca un tăvălug şi îi obligă să facă gesturi care altfel nu ar fi fost făcute niciodată. E incredibil cum Ivanov- omul care a participat la război şi probabil că a ucis, a avut prieteni sau rude omorâţi în confruntări- poate să privească şi să descrie atât de detaşat oamenii şi întâmplările. Pentru el nu sunt vinovaţi nici albii nici roşiii, nici mujicii nici kirghizii, ei toţi se supun instinctelor şi vremurilor care nu-i lasă să se sustragă, îi obligă să facă lucruri îngrozitoare, îi obligă să se obişnuiască cu asta fiindcă altfel nu pot supravieţui. Apartenenţa la o tabără sau alta, acţiunile la care participă nu sunt dictate de raţiune ori ideologie, fiindcă personajele lui Ivanov sunt prinse într-un carusel care îi zăpăcesc, plus că nu au cunoştiinţele şi sursele de informare care să le permită să adopte poziţii în cunoştiinţă de cauză, astfel că ei acţionează la întâmplare, instinctual de cele mai multe ori, conjunctural în numeroase situaţii.

Protagoniştii participă la scene memorabile: popa Izidor îşi mărturiseşte pierderea credinţei, Feokla încearcă să-şi seducă socrul, şamanul Apo vrea să cumpere zeii ruşilor pentru poporul său, comunistul Nikitin condamnă oameni nevinovaţi la moarte, Simion omoară bolşevici pentru recompensă, Kalistrat este bănuit că a descoperit o credinţă nouă deşi el neagă asta. Toate acestea conturează o epocă care a existat şi e mai aproape de adevăr decât istoriile oficiale sau neoficiale ale Rusiei ce se metamorfoza încet dar sigur în URSS. Cartea lui Ivanov îmi aduce aminte de Donul liniştit a lui Şolohov sau de povestirile lui Aitmatov despre munţii şi stepele ţării sale.

La fel ca şi la cei doi autori amintiţi şi în „Culorile vântului” atitudinea faţă de oameni e oarecum distantă, obiectivă, deşi rezultă umanismul autorilor şi înţelegerea profundă faţă de faptele şi actele lor. Însă raportul cu mediul natural, cu pământul strămoşilor şi a urmaşilor, este unul de un lirism sfâşietor. Descrierile stepei, apelor, munţilor, soarelui, a vântului chiar, vădesc un suflet de o sensibilitate aparte, un spirit contemplativ ajuns la înţelepciunea ce ţi-o poate oferi doar o viaţă greu încercată, trăită la limită adeseori. Traumatismele vieţii se ostoiesc în mirajul naturii care e splendidă prin definiţie, e perfectă chiar şi atunci când pare a asupri vietăţile. Natura există pur şi simplu în toată puritatea ei, nu este nici bună nici rea, e singurul lucru care îl poate face pe om să devină uman.

La fel ca scrierile menţionate mai sus şi „Culorile vântului” e un manifest sfâşietor pentru pace deşi cuvântul nu e folosit niciodată. Nu e o carte lozincardă, bolşevică, antiimperialistă, e doar un murmur îngânat pentru viaţă, pentru lucrurile simple care ne fac fericiţi dacă ne aruncăm vălul de pe ochi, e o carte pe care citind-o, te poate face să renunţi la intenţia de a deveni scriitor sau dimpotrivă.
(Fatanoptii, 2012.)

Scrieri

  • 1919Partizanii (Партизаны)
  • 1922Trenul blindat 14-69 (Бронепоезд 14-69)
  • 1922Vânturi colorate (Цветные ветра)
  • 1927Misterul misterelor (Тайное тайных)
  • 1935Aventurile unui fachir (Похождения факира)
  • 1944Sisif, fiul lui Eol
  • 1947Întâlniri cu Maxim Gorki (Встречи с Максимом Горьким)
  • 1956Ahasver.

În românește

  • Culorile vântului, traducere Teodor Pâcă și Mihai Cardan, București, Editura pentru literatură universală, 1968;
  • Sisif, fiul lui Eol și alte povestiri, traducere Elena Iosub, București, Editura Univers, 1972;
  • Nisipuri albastre, traducere Aurel Lambrino și Igor Block, București, Editura Univers, 1977.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s